DOSARELE TRĂDĂRII – Cum a vândut Ciolacu Ardealul lu’ Victor Orban al Ungariei

PAMFLET  —   S-a întâmplat pe la începutul carantinei. Șeful PSD-ului era acasă și se plictisea teribil, căci, în afară de a da de mâncare la papagalul său Mucky, un peruș absolvent al Conservatorului de Limbi Străine, mare specialist în bilete de papagal pe propria răspundere, și de a-și trage motanul birmanez de coadă, altă treabă n-avea.

Deschise televizorul si încercă să urmărească conferința de presă a președintelui Iohannis.  După un sfert de ora își dădu seama că televizorul era pus pe „mute”, așa că-l opri și se duse la fereastră să privească peisajul de primavară care înverzise străzile și fiolele șoferilor plictisiți de carantină.

Atunci îi veni un gând nemernic: „Bă, ce-ar fi să vând io Ardealul ?”

Se echipă repede în ținuta de parlamentar, mai hrăni o dată papagalul și mai trase  motanul birmanez de coadă, apoi se apucă să scrie declarația pe propria răspundere:

„Declar pe propria răspundere că mă duc la Cameră să vând Ardealul”.

Băgă declarația într-o paporniță pe care o găsi în debara și plecă în trombă, nu înainte de a mai hrăni papagalul și a mai trage o dată motanul birmanez de coadă. Lângă Parcul Izvor o patrulă mixtă polițisto-jandarmeristo-armatistă îl trase pe dreapta.

— Declarația dumneavoastră ! îi strigara toți într-un glas, pe când Ciolacu lăsa geamul în jos.

Ciolacu scoase declarația pe propria răspundere din paporniță și i-o arătă polițistului, care era cel mai aproape de geamul mașinii.

— N-ați completat bine declarația. Vă amendez cu 2 000 de lei că ați scris „Cameră” cu „c” mare. Orice chitic știe că substantivul comun „cameră” se scrie cu „c” mic.

— Vă rog să mă iertați, domnu’ polițist. Promit că n-o să se mai întâmple !

— Îmi pare rău, da’ legile gramaticii sunt implacabile. Sed lex, de-a dura lex…  N-am ce vă face. Dacă nu v-a plăcut școala, acu’ musai că trebuie să plătiți amenda…

Resemnat, Ciolacu semnă procesul-verbal, după care conduse până la Palatul Parlamentului, luă Ardealul din biroul său și-l băga în paporniță, apoi plecă direct spre Budapesta.

La punctul de frontiera de la Nădlac, polițistul îl întrebă:

— Cu ce ocazie călătoriți în Ungaria pe timpul carantinei ?

— Mă duc la Budapesta să-i vând Ardealul lu’ Victor Orban, îi spuse senin Ciolacu.

Polițistul de frontieră rămase înlemnit. Apoi precheziționă atent și sistematic mașina șefului PSD, însă nu reuși să găsească nici urmă de Ardeal. Înciudat, i se adresă răstit lui Ciolacu:

— Mâinile la control !

Ciolacu îi întinse mâinile, așa cum școlarii prezintă la învățătoare mânuțele lor pe batistă.

— Scoate pământul ardelenesc de sub unghii ! îi ordonă pe un ton ce nu admitea împotrivire polițistul.

Ciolacu își scoase unghiera din papornița și își făcu atent manichiura. Apoi, după ce polițistul se arată satisfăcut să nu mai zărească nicio dâră de Ardeal sub unghiile șefului PSD, Ciolacu plecă abătut și nu se mai opri până la Budapesta.

Când îl văzu, Victor Orban i se adresă ca unui vechi prieten:

— Jó napot, Pé – Sé – Dé ! Draghe Ciolacó, jó napot !

— Știu că nu mai poți, dragă Victor. De aceea, uite, ți-am adus Ardealul !

Ciolacu scoase din papornița sa Ardealul și-l dădu, în nemrnicia lui de trădător de neam și țară, lui Victor Orban al Ungariei. Victor Orban studie Ardealul, îl privi pe toate fețele, apoi spuse dezamăgit:

— Tu nu păcălește la mine, Ciolacó ! Asta nu bun Ardeal. N-are fainoșag !